Incendii

• Distribuție
• Galerie foto
• Cronici

„Nu-ți povestesc o întâmplare, îți povestesc o durere care a căzut la picioarele mele”. După moartea mamei lor și testamentul ei bizar, doi gemeni, băiat și fată, crescuți în Occident, pornesc într-o călătorie inițiatică prin țara lor de origine din Orientul Mijlociu, devastată de război civil, în căutarea unui tată și unui frate despre existența cărora nu știau nimic.

Un spectacol dur, despre supraviețuire, despre condiția umană, traume sociale, vieți distruse de violență, confruntarea cu ororile războiului, oameni care se transformă în fiare și oameni care se transformă în cântec mut.

Distribuție

• Nawal: Ecaterina Lupu
• Nawal / Jihane: Mirela Pană
• Nawal / Nazira: Nina Udrescu
• Wahab / Nihad: Cătălin Bucur
• Jeanne / Sawda: Cristiana Luca
• Simon: Andrei Bibire
• Hermile Lebel / Malak / Abdessamad: Lucian Iftime
• Antoine Ducharme / Chamseddine / Portarul școlii: Liviu Manolache
• Fotograful / Medicul: Andrei Cantaragiu

Cronici

Fiecare Nawal propune o ipostază a feminității; în esența lui, textul acesta poate fi lecturat și așa, ca un exercițiu de admirație pentru acele femei a căror suferință ne inspiră și ne cer să fim solidari. Toate cele trei actrițe joacă intens stări din registre diferite, atât în solo-uri de impact, cât și în secvențe de adâncă tăcere sau în pasaje în care construiesc relații ce devin armătură psihologică a lumii din scenă. Li se alătură Cristiana Luca (în rolul fiicei lui Nawal, dar și în rolul prietenei acesteia). Actrița confirmă că a ajuns la o înaltă maturitate artistică, în special în câteva secvențe al căror dramatism perfect condus dă ritmul și tonalitățile întregului spectacol. Una din aceste secvențe va rămâne, desigur, întipărită mult timp în memoria spectatorilor: povestea femeii care trebuie să decidă pe care din cei trei copii îi va salva de la moarte. Cristiana ne-o transmite în șoaptă, uneori șoaptă timbrată, alteori lăsând frânturile de voce să urce la suprafața rostirii; ea reușește nu doar să spună admirabil o poveste, ci și să (ne-)o trăiască, lăsându-ne pentru câteva clipe să întrezărim durerea în forma ei pură. Mi se întâmplă foarte rar să experimentez astfel de emoții în teatru și, dincolo de analize obiective sau posturi profesionale, mă simt privilegiat când apar astfel de ocazii. Sarcina rolurilor multiple o au cei mai mulți dintre actorii din distribuție. Cătălin Bucur joacă la fel de convingător puritatea adolescentină a iubitului lui Nawal și contrapunctul acestei purități, poezia morbidă a crimei, dereglajul și deficitul de umanitate. Pitorești și preciși, Lucian Iftime și Liviu Manolache dezvoltă personaje episodice atent studiate. Andrei Bibire e un Simon ale căror furii și scepticisme de început se vor distila în seninătatea celui ce înțelege și acceptă. Incendiile de la Constanța e un spectacol important. Ne vorbește despre fragilitatea umană, dar și despre forța ei, despre contradicțiile care ne sfâșie, în orice colț al lumii ne-am afla, dar și despre o istorie pe care nu putem să o ascundem și care, asemenea unei umbre, ne însoțește pas cu pas, despre poverile solitudinii, dar și despre mântuirea prin pluralitatea unei familii, a unei prietenii sau a unei comunități. E, la fel, un spectacol important și prin faptul că reconfirmă traseul ascendent de creație pe care Alexandru Mâzgăreanu s-a înscris de ceva timp. Nu e vorba doar de o „formă” bună în care s-ar afla regizorul, ci de o etapă distinctă în care mi se pare că a ajuns: o etapă a responsabilității și a lipsei de compromisuri în raport cu sine și cu arta.

Călin Ciobotari - „Incendii, o tragedie în alb”

https://www.7iasi.ro/incendii-o-tragedie-in-alb/

[...] Alexandru Mâzgăreanu alege pentru spectacolul de la Teatrul din Constanța o lectură într-o cheie poetico-matematică, rece, albă și care permite ca, la final, sentimentul tragic al poveștii să se decupeze simplu și limpede, vorbind despre destin în modul în care numai tragedia antică a știut să o facă. Două coperte. La început și la sfârșit cei nouă actori îmbrăcați în alb stau pe o scenă albă, într-un decor alb. Intră și ies din roluri, unii dintre ei joacă mai multe personaje, pe scenă apar uneori obiecte sau bucăți de obiecte, sugestii, detalii mici care caracterizează o zonă, un moment, un personaj. Ca pe un ecran alb se scriu și se șterg semne și imagini, dar ele rămân imprimate undeva, recreând trasee ale personajelor sau ale istoriei unor locuri, regia sugerând că totul se poate repeta în orice timp și-n orice loc. [...] Pentru rolul Nawal, regizorul alege să distribuie trei actrițe aflate la vârste diferite, trei ipostaze diferite ale feminității: Ecaterina Lupu, Mirela Pană și Nina Udrescu. Ecaterina Lupu îi surprinde și forța, și candoarea, deși cu un soi de tensiune (prea) încordată pe alocuri, Mirela Pană e „femeia care cântă”, e acea Nawal care trece prin apă și foc, prin tortură și viol, dar care la final, cântă ca și cum s-ar afla pe o scenă, în lumina reflectoarelor și-n ținută de spectacol, o melodie în care simți copleșitoare forța vieții. Iar Nina Udrescu, atât în rolul Nawal, cât și în rolul bunicii Nazira, aduce un aer delicat și profund, o feminitate tulburătoare, în care se amestecă ecouri dintr-o altă civilizație și un tip de înțelepciune și forță feminină ancestrale. Traseul pe care Nawal îl parcurge este, practic, o poveste în poveste, totul se recompune din imagini și frânturi de informații pe care fiica ei reușește să le adune. Cristiana Luca, în rolul Jeanne și în rolul Sawda, prietena și însoțitoarea mamei ei, construiește personaje nuanțate, conturate din detalii semnificative, ezitări, curiozitate, febrilitate și un soi de chemare transgenerațională, care vibrează în gesturile ei, în neputința de a se opri din căutare. Pe linie maternă și feminină, ea e cea care trebuie să ducă mai departe povestea și ea e cea care acceptă provocarea. În rolul Sawda, are un moment de o frumusețe cu totul specială, atunci când în șoaptă, cu vocea gâtuită de neputință, cu sunete mai înalte care-i scapă pe alocuri, spune povestea femeii care trebuie să aleagă ce copil salvează și pe care-l condamnă la moarte. Iar scenele cu Nawal și Sawda în tinerețe, două femei care străbat o țară în plin război, pentru a căuta un copil pierdut, au o poezie aparte: fotografia proiectată în fundal, în culori șterse, cu un copac stingher pe un câmp, lângă un autobuz ars și două femei imortalizate în fața lui; apoi momentul coșmaresc, suprarealist, în care scena se face roșie și spectatorul trăiește cu toată ființa explozia și focul și moartea, o mască de lup cu bot însângerat… În rolurile Wahab/ Nihad, întâi iubitul inocent al lui Nawal și apoi bestia atroce, mașina de ucis, bărbatul care e încarnarea cruzimii, care-și pune nas de clovn și ucide cu sete și plăcere, un Joker spălat pe creier și setat să tortureze, o ființă care poartă cu sine „blestemul” de a fi iubit de mama lui „orice s-ar întâmpla”, Cătălin Bucur construiește unul dintre cele mai complexe și mai greu de uitat roluri din spectacol. Se întâmplă rar în teatru să fii martorul unor astfel de momente de grație, iar scena în care Cătălin Bucur joacă un joc absurd de-a viața și de-a moartea cu fotograful e unul dintre ele. E însăși încarnarea cruzimii, un clovn al morții cu nas roșu, sânge pe tricoul alb și ochi în care arde fanatismul. Andrei Bibire în rolul fiului Simon, apoi Lucian Iftime, în Hermile Lebel / Malak / Abdessamad și Liviu Manolache în Antoine Ducharme / Chamseddine / Portarul școlii construiesc mici universuri umane, pete de culoare care conturează lumi, universuri, tipuri de gândire. Finalul aduce cu el tot o copertă albă. Povestea s-a spus, tragedia s-a petrecut, copiii și-au împlinit datoria lăsată prin testament, și-au găsit tatăl și fratele, au descoperit adevărul, iar adevărul face ca mama să-și recapete vocea de dincolo de mormânt. Și vocea aceasta e cea a „femeii care cântă”, un spectacol grandios, o ultimă intrare în scenă, în care adolescenta, apoi mama și femeia violată, ființa trecută prin foc și închisoare, prin tăcere asurzitoare și sunete chinuitoare se întâlnesc toate într-un cântec care are aerul unui nou început.

Monica Andronescu - artitudini

https://artitudini.ro/poezia-ororii-pe-o-foaie-alba-sau-oedip-la-feminin/