LIVADA DE VIȘINI

• Distribuție
• Galerie foto
• Cronici

Liubov Andreevna Ranevskaia se întoarce ruinată, împreună cu fiica ei, Ania, la conacul de la țară al familiei sale, după mai mulți ani petrecuți în străinătate. Familia nu mai are bani pentru a întreține proprietatea și, pentru a-și salva casa și a scăpa de datorii, trebuie să vândă livada de vișini, act simbolic pe care îl refuză inițial, dar pe care îl acceptă treptat. Rusia începutului de secol XX trece prin schimbări sociale profunde, iar aristocrația și stilul ei hedonist de viață sunt pe cale de dispariție.

Andrei Măjeri, regizor de teatru: „LIVADA DE VIȘINI propune lectura unor vieți teatralizate, o lume aflată în crepuscul. Fantomă colectivă și teren al contradicțiilor, răscruce de drumuri și teritoriu al marginalilor, livada cehoviană e un ultim dans în fața dispariției.
La Teatrul de Stat Constanța am găsit locul ideal pentru a spune Livada noastră. Am imaginat un spațiu-capsulă, în care publicul e imersat în atmosfera casei. Aidoma unui dulap-casă, acest loc de tranzit e un spațiu-tăcere, un cosmos al complicității. L-am numit CASA CEHOV. El poartă mărci ale unor biserici, ale unor vapoare, ale unor trenuri; în fond, revelând morfologia permanent schimbătoare a „camerei copiilor.” Am adunat de-a lungul anilor mici revelații despre o potențială montare a acestui text capital: publicul pe patru părți, podelele-valiză, baloții actului al doilea, apariția atipică a protagonistei, clash-ul cultural dintre cei plecați și cei rămași etc.
Liubov Andreevna pătrunde aici care o străină care se întoarce acasă, fiecare element declanșându-i dureroase amintiri. Camera copiilor e o cameră numai bună de murit în ea. În cotloanele acestei case care se va prăbuși, echilibrul familiei i se scurge printre degete. Cu un trecut zbuciumat și un viitor incert, ea se comportă ca o monarhă detronată, mofturoasă și bovarică. Jocul ei e mereu „printre lacrimi”. O regină nu poate renunța la a fi regină, chiar și când e în ruină absolută. 
Totuși, postura de „personaj principal” nu e adjudecată, locul fiind ocupat de relația complexă, profundă și irezolvabilă dintre toți actanții. Conștiințele lor agitate de întrebări și revolte morale produc permanente seisme. Acești transfugi ai sorții par că își epuizează viețile vorbind. Urgența îi mână pe toți: a credinței, a întoarcerii, a statutului, a cumpărării livezii, a plății datoriei, a îndrăgostirii, a norocului, a parvenirii, a schimbării lumii, a iubirii, a somnului, a morții… 
Lumile lor interioare sunt aduse și-ntoarse, ba față, ba pe dos, aici unde pereții suntem noi. Aici, nimic nu e mai puternic decât ce a fost salvat. Aici, poți arunca o ultimă privire spre trecut, zâmbind”.

Distribuție

• RANEVSKAIA: Cerasela Iosifescu
• ANIA: Cristiana Luca
• VARIA: Ecaterina Lupu
• GAEV: Liviu Manolache
• LOPAHIN: Ștefan Mihai
• TROFIMOV: Cătălin Bucur
• PISCIK/TRECĂTORUL: Remus Archip
• EPIHODOV: Andrei Bibire
• FIRS: Mirela Pană
• DUNIAȘA: Ramona Niculae ,Ioana Cojocărescu
• IAȘA: Iustin Danalache ,Alex Iezdimir

Cronici

Montarea cu “Livada de vișini” de Anton Pavlovici Cehov semnată de Andrei Măjeri la Teatrul de Stat din Constanța este un spectacol al detaliilor ce creează o lume. Universul imaginat de Andrei Măjeri și concretizat fulminant de scenografia Oanei Micu și lighting designul conceput în clar obscur și insule de lumină de Sabina Reus propune un micro-cosmos familial închis între zidurile unei istorii aflate la răscruce, ce se confruntă cu realitatea macro-cosmosului din afara acestui cerc de protecție. Dialogul subtil dintre interior și exterior, șoaptele, zvonurile, muzica îndepărtată, tranzițiile sonore, intrările și ieșirile din spațiul de joc convențional stabilesc premisele disoluției acestei căptușeli roase de o vină transgenrațională istorică. Cele patru acte parcurg anotimpurile și, totodată, vârstele maturizării impuse de un prezent ce nu mai are răbdare pentru etichetă și tihnă. Livada nu e arătată, noi nu o vedem niciodată în spatele ferestrei opace; doar personajele o evocă. Ea își insinuează prezența în lemnul masiv care te înconjoară odată ce devi oaspete în Casa Cehov din Sala Studio-BCR. E cald, viu și sobru acest material care vibrează sub pașii actorilor. Sonoritatea cadenței acestor pași personalizează fiecare prezență și ritmul atingerilor de toc, de talpă de cizmă, de pantof de lac, de papuc, de picior gol, de cârjă, sau de roată descrie viața interioară a casei-personaj ce își trăiește ultima vară de însuflețire înainte să fie ucisă în numele viitorului. [...] Performanțele actorilor sunt potențate de sarcini scenice clare, ușor de intuit. Cerasela Iosifescu (Ranevskaia) e în control deplin al unei teatralități voite; alintul și feminitatea bolnăvicioasă folosite ca singure arme ale unei femei în plin declin psihic și emoțional, în plină ruină materială, sunt modulate astfel încât drama se întrevede în spatele măștii de superficialitate. Liviu Manolache (Gaev) folosește o retorică pedantă în acord cu logoreea personajului care se apără cu vorbe rostogolite cu fast de inerența falmentului unei existențe lipsite de orice spirit practic. Ecaterina Lupu (Varia) construiește cel mai inedit parcurs al unui personaj pe care îl scoate de sub greutatea clișeelor – cu o determinare curajoasă, o transformă pe Varia într-o eroină tragică, iar finalul său, original intuit de regie dintr-o indicație de cod din lectură, oferă premisele pentru performanță actoricească. Ștefan Mihai (Lopahin) suplinește tinerețea evidentă cu o intensitate ce motivează un parcurs interior contorsionat între bune intenții, omenie, ambiție, beția puterii și voluptatea răscumpărării unui destin moștenit. Cristiana Luca (Ania) se maturizeazǎ act de act de la adolescenta rǎsfǎțatǎ pânǎ la tânǎra descumpǎnitǎ care îşi face curaj în fața unui mâine incert. Cătălin Bucur (Trofimov) e cerebral, pare că prin lentilele ochelarilor lui putem observa obiectiv această splendidă moarte simbolică. Remus Archip (Pișcik) are candoarea unui clown amator convertită în tristețea sinceră din monologul final. Andrei Bibire (Epihodov) are o corporalitate de acrobat care își simulează stângăcia pentru a suporta o viață de “ghinioane”. Mirela Pană (Firs) realizează o compoziție în care nici genul schimbat, și nici vârsta îmbătrânită nu sunt coordonatele care șochează strident, ci impresionează prin voința vitală dată de loialitate și umanitate a căror expresie explodează spectaculos în cântec. Ioana Cojocărescu (Duniașa) jonglează cu frivolitatea și feminitatea ca singur bilet spre viitor, însă, cu un singur cuvânt, caracterizează exact condiția sine qua non a femeii de-a lungul secolelor: “Acușica” e răspunsul docil, sfâșietor, care cuprinde toată neputința și resemnarea. Alex Iezdimir (Iașa) are o masculinitate cuceritoare care se mulează ca o piele moale atât pe ipostaza de macho infatuat, cât și pe cea a supusului interesat.

Alina Epîngeac - D'Epîngeac - Zvon de pași pe lemnul Livezii de vișini

https://epingeac.com/2025/10/13/zvon-de-pasi-pe-lemnul-livezii-de-visini/

...aș zice că am visat spectacolul lui Andrei Măjeri cu Livada de vișini de la Teatrul Constanța. Ceva eterat, volatil, inefabil, apoi, dintr-o dată, violent, brutal, lemnos, concret, și iar ca un fel de plutire cu tot felul de oameni pe care parcă îi știu și parcă nu-i știu, parcă reali, parcă nu, într-un spațiu parcă interior, parcă exterior, parcă dedesubt, parcă de deasupra… Fix ca într-un vis… Dar nu, n-a fost un vis, a fost Livada de vișini a unui regizor ce nu mai pleacă de la gândul clasic al reprezentării vișinilor/ livezii, obsesie a mai tuturor celor ce au montat piesa testamentară a lui Cehov, ci de la o temă a spațiului. Iar spațiul îl reduce la casă, casa unei ultime categorii (sociale și, poate, umane), o casă din care inclusiv publicul face parte, o casă ce ne devine un fascinant „acasă” afectiv pe parcursul orelor în care experimentăm din interior textul cehovian. Pentru că, mai mult decât a asista la un spectacol de teatru, avem constant impresia că asistăm la o stranie și caldăexperiență imersivă. Măjeri însuși pare, ca regizor, un personaj insinuat în spațiu, relatând de la fața locului neobișnuitele întâmplări prin care trece o lume în agonie. Regia din interiorul textului, iată un subiect demn de meditație, fundamental diferit de eternele misanscene, exercițiu pe care, pe Cehov, l-am mai întâlnit până acum doar la Radu Afrim, în Trei surori. Nivelul de intimitate al montării e efectul prim al unei astfel de regii ce se insinuează, nu explicitează, ambiguizează, nu clarifică. Casa e acum mai importantă decât livada, ca și cum livada e una din acele diversiuni specific cehoviene de mutare a atenției de pe ceea ce e cu adevărat important. [...] Decorul Oanei Micu e o aventură în sine. Îi cunoaștem mai întâi suprafețele, reliefurile lemnoase (dulapuri, sugestiile de parchet demodat), apoi îl descoperim în diferitele lui straturi de adâncime, cu structuri ce se detașează (cuburi-valiză), cu ascunzișuri ce ne surprind, vitrinizări ale unor exponate umane sau obiectuale, cu dinamici ce îl feresc de riscurile muzeificării scenei, cu o cromatică constant apăsătoare, difuză și atât de cehoviană în esența ei... Un decor scufundat pe care, treptat, ne pomenim că ni-l asumăm ca pe ceva familiar,personal. O fereastră ecranată indică un „afară” în care s-ar afla livada despre care ni se vorbește. Sugestie înșelătoare pentru că livada e și în interior, într-un by default al casei, organic încrustată în dulapuri centenare și, mai ales, în oameni-vișin, în destine-vișin… Atât de acută mi s-a părut în câteva rânduri livada aceasta interioară, încât, iar aceasta, clar, e o suprainterpretare asumată, publicul dispus împrejurul scenei ajunge să poarte în sine metafora livezii. Spectatori-vișini, parte dintr-o dramă ce ar trebui să îi îngrijoreze și pe ei…

Călin Ciobotari - 7 Iași.ro - Casa Cehov din Livada lui Măjeri

https://www.7iasi.ro/casa-cehov-din-livada-lui-majeri/?fbclid=IwY2xjawN2sGBleHRuA2FlbQIxMQABHuVlSUESETtY8N6frAn6QX1RRkObeQK8aGOZFZt0SxhPBXnLY8G2F4Hek82X_aem_8jGaes8vZTT6l6CmItRX9g

Cred că este una dintre cele mai bune montări văzute ale piesei lui Cehov și, în același timp este extrem de fresh. De la conflictul cultural al generațiilor, psihoze, la pistolul lui Cehov (a se citi blana de urs) și camera copiilor “numai bună de murit,” toate își găsesc locul în Casa Cehov. Acest univers imersiv, în viziunea scenografică a Oanei Micu, face ca Livada să capete valențe realist-psihologice puternice. Ok, am sunat ca profa de română, deși textul ăsta nu se studiază în liceu—scz Cehov, nu ești autor canonic, no slay for you—dar toată lumea asociază numele lui cu realismul psihologic, iar piesa asta îl descrie perfect. Până acum, fie că am citit piesa, fie că am văzut diverse montări, personajul principal era de fiecare dată livada însăși. În producția de la malul mării, însă, mi se pare că deși livada își manifestă în continuare atracția obsesivă asupra actorilor, personajul principal devine conacul moșiei. Acest spațiu-capsulă de care personajele încearcă cu disperare să fugă din proprie inițiativă, dar de care nu se pot desprinde atunci când sunt forțate. E o forță mai presus de toate, o karmă care dictează traiectoria tuturor, prefigurată de dulapul-bibliotecă vechi de 100 de ani din camera copiilor și marcată de nostalgie și incapacitate de adaptare. [...] Casa Cehov oferă universul potrivit pentru ca fiecare artist să-și atingă apogeul propriei partituri actoricești. Cerasela Iosifescu joacă o Ranevskaia complet ruinată financiar și psihologic, la limita nebuniei. E o divă căzută în dizgrație, care reușește în continuare să electrizeze întreaga casă prin prezența ei. Cu o teatralitate fin conturată și controlată, actrița exprimă perfect echilibrul psihologic precar al protagonistei, ca un mers pe sârmă (sau, ad litteram, atârnând de candelabru). Cristiana Luca joacă o Ania inocentă, dar complet ancorată în prezent și profund fidelă mamei sale. Ecaterina Lupu joacă o Varia la fel de profund fidelă mamei adoptive, însă dintr-o notă de obligație și respect. Ambele actrițe reușesc să controleze foarte bine emoțiile, transformându-le într-un scut drept coping mechanism—minciuni pe care ajung să le creadă ca fiind adevărate. Sfera feminină este întregită de Duniașa (Ioana Cojocărescu în distribuția văzută de mine / Ramona Niculae), mereu supusă, mereu “acușica”, alegând să joace cartea frivolității drept asul din mânecă pentru o viață mai bună, deși are deja un destin asigurat alături de Epihodov. Ioana joacă toate aceste situații și sentimente foarte veridic, trecând de la inocență și supunere la risc și dorință. La polul masculin, Ștefan Mihai reușește un Lopahin complex, un self-made man perfect conștient de originile umile, dar sfâșiat de admirația sinceră pentru Ranevskaia și dorința de a-și auto-depăși originea. Acest conflict se vede în final și în momentul său de glorie, în perfectă opoziție cu situația celorlalți. Deși e un fel de villain, e primul Lopahin pe care l-am văzut ca fiind mai presus de toate uman. Ștefan reușește exact această umanizare, un conflict interior care, uneori, se exteriorizează prin gesturi de furie, ca ale unui copil... cu care Ranevskaia a fost atât de bună. Liviu Manolache joacă un Gaev bun și blând, atent cu nepoatele, dar care înțelege mult mai bine jocul de biliard decât problemele financiare. Andrei Bibire este un Epihodov sincer și candid; porecla “22 de nenorociri” devine credibilă. Remus Archip joacă un Piskic simpatic în inabilitățile și gafele sale, dar complet resemnat în final. Iașa (Alex Idimir în distribuția văzută / Iustin Dănălache) este reprezentantul Gen Z, un bad boy proaspăt întors de la Paris și gata să-și păzească stăpâna de orice pericol, dar în același timp flirtând cu Duniașa doar pentru plăcerea proprie. Cătălin Bucur face un Trofimov veridic, un etern student care, asemenea Aniei, își creează un scut de minciuni pe care le folosește drept univers al propriei existențe, un gauche caviar exemplar. Firs, jucat impecabil de Mirela Pană, încheie lista personajelor, fiind aproape una cu casa, mereu prezent pentru a-și servi stăpânii; întreaga lui existență este conturată de acest statut social.

Cezar Barbu - Substack - Cherry Queen - Livada de vișini (r. Andrei Măjeri) la Teatrul de Stat Constanța

https://substack.com/inbox/post/176021646?utm_medium=android&fbclid=PAQ0xDSwNd5NNleHRuA2FlbQIxMQABpwlJn98NUVoY9yaZwo12nH8Wh5-mEFHmzoPXswZjlNOcDQ_2IAQy1lNJJK7V_aem_Ule7jG4hn3e4QQMpW7KILw

Nu e vorba aici despre o simplă punere în scenă a unui clasic; ceea ce vezi nu este Cehov reprodus, ci Cehov rechemat în dimensiunea unui timp care devine simultan prezent și trecut. Livada de vișini a lui Măjeri nu face magie, ci creează o hipnoză: nu te încarcă cu iluzii, ci te integrează, te transformă, te așază în lateralul scenei, între pereți care par să respire și să vorbească cu tine. Este o casă, anunțată de la bun-început “Casa Cehov”, care există mai degrabă ca proiecție din amintirea personajelor și care se dimensionează după percepția spectatorului. Spațiul în care vârstele se pliază — cu nostalgie, durere și candoare — e o cameră a copilăriei peste care timpul a închis ușa, dar în care aerul încă poartă mirosul vieții. Acolo s-a murit, poate, demult; și totuși, ciudat, nimic nu te ține mai viu decât amintirea acelui loc. [...] Liubov Andreevna Ranevskaia, interpretată de minunata Cerasela Iosifescu, e un miracol al fragilității și al grandorii totodată. Năucă, adorabilă, detronată, mofturoasă și bovarică, pășește printre ruinele propriei vieți cu o grație aproape sfidătoare. Jocul ei este mereu „printre lacrimi”, iar tu simți cum întreaga casă — întreaga istorie a aristocrației ruse — se scurge printre degetele sale. Ania, fiica ei (Cristiana Luca), e o pasăre cu aripi prea multe și colorate, gata să se înalțe din orice durere, chiar și din sfâșiatele respirații ale mamei. Varia, în interpretarea Ecaterinei Lupu, este o prezență cernută de durere, o ființă pietrificată, rănită, dar care emană o frumusețe asemenea unei nopți ce a înghițit luna și stelele, strălucind fără reflexie. Gaev (Liviu Manolache) e resemnatul tragic, al cărui optimism abia mai zâmbește printre ruine. Lopahin, interpretat visceral de Ștefan Mihai, tulbură ordinea lumii vechi prin ambiția sa, devenind stăpânul livezii, dar această reușită îi turmentează mintea și sufletul până la o luciditate aproape dureroasă. Trofimov (Cătălin Bucur) e omul nou, precis, ideologic, iar Pisick (Remus Archip) radiază noblețe în propria decădere. Epihodov, umil și umilit, devine câștigător prin Andrei Bibire; iar Firs, interpretat memorabil de Mirela Pană, transformă bătrânețea într-un urlet asurzitor — și totuși mut — al timpului („mi-a trecut viata de parca nici n-am trait”). Duniașa și Iașa completează tabloul cu prezențe luminoase, clocote de frumusețe rănită, vizibile inclusiv în vibrația aerului ce le păstrează trecerea.

Mirela Coman - Constănțeanul - Livada lui Măjeri sau o incursiune hipnotică în tremurul unei lumi

https://ctnl.ro/2025/livada-lui-majeri-sau-o-incursiune-hipnotica-in-tremurul-unei-lumi/

Preluând poezia esențială din povestea dramatică a unor oameni ce-și așteaptă aproape cuminți ruina și exodul, refuzând sau doar amânând la nesfârșit părăsirea, pe care o condimentează atent cu arome din fugi ale contemporanului (în doze foarte bine cântărite spre a alunga plictisul, însă fără stridențe ce ar putea agresa în vreun fel atmosfera epocii, atent introdusă în actualitate sub pretextul Parisului adus acasă de Ranevskaia și Ania, picurat dinadins franțuzește la tot pasul peste resemnata livadă slavă ce-și așteaptă topoarele), în timp ce se îngrijește să păstreze convenția jocului (ori numai a refuzului de a se maturiza al personajelor) în această Cameră a copiilor dintr-un interior vechi, de casă prăfuită și în descompunere (excelent parchetul asortat la mobilierul din lemn masiv care asigură unitatea și organicul spațiului din care facem cu toții parte, numai bun să-i închine Gaev ode la centenar (!), ca și ce se va ridica și prăbuși din ele (!)). [...] Solida propunere regizorală se bazează pe jocul bogat, consistent, insolit, îndrăzneț și infinit ludic al actorilor constănțeni, din nou provocați la maximum (și iarăși autori de performanțe remarcabile!), de această dată de Andrei Măjeri, care, la prima colaborare cu minunata trupă, zugrăvește direct în culori excepționale personajele adunate sub acoperișul Casei Cehov la priveghiul livezii. Surprinzând trăsături ale generațiilor pe care le-ar reprezinta fiecare dintre ele azi (de la silent generation, doar invocată, către boomerși, icși, igreci și zeți), inserate aluziv în comportamentul, discursurile, costumele și mișcările lor.

Luciana Antofi - Eseuri teatrale - Colț constănțean de iubire de teatru cu fereastră spre vișini: Andrei Măjeri, joacă de oameni mari în Camera copiilor din Casa Cehov de la malul mării

https://lucianaantofi.com/2025/10/24/colt-constantean-de-iubire-de-teatru-cu-fereastra-spre-visini-andrei-majeri-joaca-de-oameni-mari-in-camera-copiilor-din-casa-cehov-de-la-malul-marii/